ARIPI ÎN Z¿PAD¿

Mihai se ridică și se apropie de fereastră. Ningea. Fulgi mari, tăcuți, coborau din cer ca niște gânduri care nu mai cer răspuns. Deschise ușa atelierului. În fața casei, o pătură albă de zăpadă neumblată acoperea curtea, scările, teiul bătrân. Totul era nou. Curat. Tăcut. Păși afară. Se întinse în zăpadă, cu brațele desfăcute. Mișcă ușor, în sus și în jos, ca un copil care nu cere nimic, dar primește totul. Făcea aripi de înger. Zăpada îl cuprindea. Cerul îl privea. Atelierul rămăsese cu lampa aprinsă, martor tăcut al unei bucurii care nu avea cuvinte.

Venise iarna. Nu ca sfârșit. Ci ca început alb, ca o pagină pe care viața se poate scrie din nou, fără teamă, fără vină, fără trecut.

Zăpada luase ostatic orașul. La o intersecție, Mihai păși în mijlocul drumului, se așeză pe caldarâm, în zăpada umedă și pufoasă, și începu să facă aripi de îngeri. Cu brațele întinse, le mișca lent, ca deunăzi. Urmele rămâneau clare, ca niște aripi. Într-un oraș îngropat sub zăpadă, un bărbat care nu mai știa cum să scrie încerca să-și amintească cum se rămâne, iar zăpada nu mai era doar iarnă - ci uitare.